Mimi Ciora – Dinu Bodiciu Curatoare: Edith Lázár 12 septembrie – 18 octombrie | La Cave | Institutul Francez Cluj-Napoca „Nu atât un sunet real, ci un fel de bâzâit intern, așa cum îți poți imagina că auzi unghiile și părul cum cresc sau muguri deschizându-se.” – Jenny Hval, Paradise Rot* E deja după-amiază târziu și ceva îți spune că ar trebui să fii productiv, dar corpul pare că dispare treptat în faldurile așternuturilor, absorbit de moliciunea saltelei, lăsând în urmă presiunea de a performa. Dincolo de pat, un zumzet abia perceptibil și sentimentul unor mișcări subtile par însă să anime spațiul și în lipsa ta. Refugiul în această stare de lentoare capătă tot mai des denumirea de bed-rotting (lâncezitul în pat), un termen viral pentru a sta și a nu face nimic, ce sfidează cultura capitalistă a productivității perpetue, dar și presiunea de a da întotdeauna un scop timpului liber. Bed-rotting însă ar putea fi la fel de bine o formă de contopire cu spațiul intim al casei. Filosoful Emanuel Coccia observă că modul prin care locuim și experimentăm planeta este în primul rând prin intermediul intimității unui acasă, întrucât aici ne petrecem mare parte a timpului. Spre deosebire de casă ca spațiu utilitar de locuire, proiectat și compartimentat pentru a modela comportamente umane, „a fi acasă” este în schimb mai degrabă un proces alchimic al relațiilor între spațiu și obiecte, ființe, amintiri și povești care prind viață.** Totuși, lumea a infiltrat din totdeauna casa în ciuda iluziei de izolare și a promisiunii de refugiu personal. Ce procese transformative se dezvăluie în aceste momente de lâncezeală umană? Ce relații înfloresc în jur și ce scapă privirii? Și ce posibile forme de coabitare se pot ascunde in peisaje domestice aparent tăcute? În practicile artistice și de design ale lui Mimi Ciora și Dinu Bodiciu granițele dintre materialități se estompează și reflectă porozitatea și fluiditatea schimburilor între corpuri și multitudinea de entități mai-mult-decât umane și organisme cu care ne împărțim existența. Dinu Bodiciu propune o perspectivă asupra modei care adresează diferitele nuanțe ale întâlnirilor dintre corp, țesături și entități mai mult-decât-umane. Pielea însăși, ca suprafață ce respiră, devine substratul de creștere al unor inflorescențe care povestesc despre posibilitatea unor experiențe de simbioză și al unui altfel de senzorialitate. Îmbrăcămintea, ca o a doua piele, funcționează ca un ecosistem viu. Urme și pete lăsate de corpuri, degradarea țesăturilor, bacteriile, resursele animale implicate în producția materialul, tehnologiile și munca de a produce textilele, dar și intervențiile manuale devin tot atâtea forme de dialog și coexistență care nu doar constituie ceea ce îmbrăcăm, dar și reintegrează lumea în spațiul intim pe care îl locuim. Pentru Mimi Ciora întregul spațiu casnic ia forma unui jurnal personal, afectiv, în care obiectele casnice și plantele de apartament – devenite azi companioni nelipsiți –, capătă o subiectivitate proprie. Urme abia perceptibile ale interacțiunilor, forme subtile de adaptabilitate, dar și de conviețuire leagă treptat acest presupus decor interior de natură. Acestea formează pelicula permeabilă a unui cocon, ca loc al unor transformări rareori vizibile sau explicabile dar care însă se desfășoară la nivel organic și pe care corpul se întâmplă să le înregistreze, să le inspire și expire. O transformare continuă, în timp, ca fel de a fi în lume. Uneori obișnuințele cotidiene par să fie însoțite de intuiția unui sentiment greu de tradus, al apartenenței unui ecosistem vast și dincolo de granițele pe care adesea oameni și le-au impus. * ‘Not a real sound, but a sort of internal buzzing, like how you can imagine hearing nails and hair growing or buds opening.’ – Jenny Hval, Paradise Rot, transl. by Marjam Idriss, Verso Books, 2018, p. 222. ** Emanuele Coccia, La filosofia della casa. Lo spazio domestico e la felicità, Einaudi, 2021​​.