Dacă ar fi să închidem ochii și să ne imaginăm un festival – festivalul-tip al fiecăruia –, pe lângă scenă, probabil că imaginea proiectată în minte în acest moment este aceea a mulțimii. Nu una statică, desigur, ci mereu șerpuitoare și entropică. Dacă zoom-ul nostru virtual fixează mai departe, cred că membrul corporal care ne apare tuturor în această imagine indusă este, cel mai probabil, capul. Capul, desigur, mișcător și el – sus-jos, dreapta-stânga; rotativ; visător-în-sus și nemișcat, ca al Ofeliei pe ape, ori shoegaze-melancolic din anii grunge ’90; câte și mai câte alte poziții. Atunci, de ce nu o propunere expozițională care, mai mult decât să mimeze aceleași percepte ale studiilor culturale ori pretențiile elitist-estetice ale distanțării vechii lumi, să funcționeze exact așa: structuralist, plecând de la cap și mișcarea lui în spațiu – adică de la o coregrafie analitică a percepției și a actului privirii. De ce nu, în loc de titlu, aceasta să sugereze vectorial doar cele trei axe ale direcției privirii. Lui Edmund Husserl i se datorează ideea corpului care nu este doar un obiect fizic, ci „punctul zero” fundamental de orientare al experienței noastre asupra lumii – idee dezvoltată, mai apoi, de acel apostol al structuralismului, al corpului și percepției, care a fost Maurice Merleau-Ponty. Punct pe care T. S. Eliot pare că îl descrie într-un imens și intens moment de claritate și apofantism simultan, prin versurile: „la punctul nemișcat al lumii în rotire / nici trup, nici lipsă trup.” Subtitlu pe care această hartă-a-privirii îl și poartă, de altfel.