Încă din cele mai vechi timpuri, construcția lumii și ordinea în care aceasta a fost gândită s-a articulat în funcție de măsura corpului uman. Matricea primordială a noii lumi zace adânc rădăcinată în această arhitectura a trupului. Toate depind de acțiunile umanoidului, de dimensiunile în care mișcările complexe operează în viața de zi cu zi, de analiza precisă a diferitelor tipologii și rase, de standardele create în jurul acestora pentru a proteja sau a distruge structura fragilă și efemeră a corpului uman. Undeva, în acest vârtej tumultuos al conjuncturilor de natură antropologică, vestimentația circumscrie cu exactitate nevoia de a proteja fragilitatea corpului uman. Conturul în jurul căruia această acțiune protectivă s-a țesut de-a lungul istoriei, desenând într-un final paradigma modei, acționează și azi conform specificațiilor antropometrice ale ființei umane. Astfel, informarea produsă asupra diferitelor materiale de origine textilă se articulează îndeaproape cu logica corpului, plasând figura umană ca paradigmă centrală pentru designul vestimentar. Însă, atunci când prea-plinul unei supraproducții vestimentare sau obsesia de a genera constant piese care servesc exclusiv în raport cu structurile corpului uman activează mecanisme ale curiozității, imboldul de a explora noi teritorii lasă în urmă zona convențională a utilitarului. Astfel, materialul migrează în noi modele de gândire, explorare și dezicere de limitele practice ale acestuia, transformând țesătura într-un procedeu de re-interpretare a trinomului corp, pământ, cultură.