un mod de a trece din abstract in figurativ cum am putea selecta trecerea din sanul comunitati noastre de arta in care fiecare are o cautare comuna iar prezentand rezultatul nostru intr-un mod unitar..

Anul trecut mă aflam într-o rezidență unde subiectul cercetării a fost un vechi rit de trecere, cu
rădăcini tot mai diluate de timp, care astăzi începe, în locurile unde mai este încă tolerat de
către autorități, prin adunarea de cauciucuri de camion de către tinerii comunității. Acestea
sunt apoi așezate unele peste altele și aprinse în mari focuri pe dealurile care înconjoară
satele. Contextul interdisciplinar actual ne-a oferit șansa de a chestiona direcții precum
tranziția spre capitalism de la începutul anilor ’90 în România, reprezentată, iată, printr-unul
dintre elementele sale fundamentale: cauciucul roților transportatoare de mărfuri, care intrau
atunci tot mai des în țară. Aveam să realizăm curând ironia silogismului în care ne aflam,
unde acest simplu element ciclic – o roată pusă în flăcări – nu este nimic mai mult decât o
reprezentare a lui Sol Invictus, prin trimitere nemijlocită la forma sa primordială.
Mă gândeam că mai bine aș fi întrebat un copil decât să trec prin toate sursele textuale. Un
copil mi-ar fi spus sigur acest adevăr fundamental: capacitatea de a vedea empiric și sublimat
ceea ce noi, încărcați de straturi culturale și sociale, observăm tot mai greu. Un copil, poate
asemenea lui Ellsworth Kelly, care, explicând practica sa aparent minimalist-abstractă, dar
cumva dură și pur figurativă, povestea cum, la acea vârstă, stătea adesea cu trupul întins pe
spate, cu capul în jos, privind tavanul, pentru ca, mai apoi, în câteva secunde de amețeală,
obiectele din jur să i se pară „stranii“, să le uite identitatea dată de uzanță și să se
concentreze pe formă.
Digresiunea introductivă de mai sus ilustrează foarte bine acel proces al abstractizării, al
sublimării realului mai mult sau mai puțin recognoscibil – concepte centrale ale expoziției de
față – care marchează o tranziție de la abstract către figurativ, prin practica unui grup de
artiști reprezentativi sensibilităților actuale. În fapt, vorbim despre un principiu inerent acestui
tip de practică transpusă în exercițiu artistic: o reductivitate a gesturilor, a extracțiilor, a
fenomenelor, a formelor primare sau iconice, care și-au pierdut valoarea inițială prin straturi și
straturi de istorie și relaționare.
Dacă ne referim la gramatica formelor, artiștii prezenți lucrează adesea cu sisteme închise,
înțelese ca bine definite – fie formale (abstracte), fie cu valoare antropologică deductivă
(figurative). Entropia este mereu ridicată, morfologic sau prin culoarea adesea pură,
neamestecată, cu care sunt tratate suprafețele. Formele nou apărute au valoare într-un
sistem cu margini exacte, în aceste compoziții abstracte și abstractizate, uneori complex-
organice, alteori rigid-simplificate.

2

Fizic, însă, ele „agață“, pentru că adesea nu pot fi complete fără interacțiune – vasăzică, mai
mult decât un simplu punct static. Ele cer, în situația actuală a aparatului cultural și economic,
experiența celuilalt, alteritatea.
Uneori se face referire, în clasicul stil pop, la elemente bine sedimentate în cultura de masă
(L. Penda); alteori, la polul opus, trăsăturile reprezentării iconice sunt complet eliminate,
compozițiile funcționând ca niște ideograme – simboluri care reprezintă direct o idee, mai
degrabă decât numele acesteia (Toybox). În cazul multora dintre lucrările de față, forma lor
complexă este departe de a implica o simplă legătură univocă între o idee și expresia sa
figurativă de reprezentare; ea trimite mai degrabă la stadii nenumite, intermediare, de flux și
de formare (D. Gaciu). Un mod de tratare similar întâlnim și în partea opusă reprezentării
abstracte, unde, paradoxal, atașamentul impus față de figură poate fi realizat numai prin
supunerea picturii figurative la un regim simultan de desfigurare, fragmentare sau distorsiuni
hipertrofice ale spațiului (O. Platon, T. Stancu). Alteori, distorisunile sunt patternuri, ca linii de
cod care formează imaginile regognoscibile realității imediate (C.Cristea).
Am putea, desigur, aduce în încheiere în discuție concepte precum opoziția binarelor,
specifică acestui tip de limbaj dual. Am putea chiar specula că deducțiile cromatice apar ca o
ipoteză a culorii de a fi un atribut al unei constrângeri provenite mai degrabă din matricea
biologică decât din cea culturală (V. Neuman).Modul in care aduce imaginea plata intr.o
dimesiune volumetrica aducand texturi create din fuzuni de culoari saturate conducand un
proces de demascare al abstractului.(A. David).
Însă, mai mult decât simple deducții structuraliste, ceea ce leagă acest grup de artiști este o
încredere puternică în primatul experienței estetice intense, bogate în straturi și semnificații;
iconice & iconografice desopotrivă.

Horațiu Lipot